COLEGIUL NAŢIONAL MIHAI EMINESCU – TRADIŢIE ŞI IDENTITATE

 – REPERE ISTORICE –

Situat într-un topos special, Colegiul Naţional Mihai Eminescu se consideră continuatorul singurei instituţii de învăţământ mediu din Oradea, de până în 1860, respectiv Arhigimnaziul, denumit şi Liceul Premonstratens.

 Rădăcinile şcolii coboară până la finele secolului al XVII-lea, respectiv în 2 decembrie 1699, când episcopul catolic Augustin Benkovich face o donaţie de 6000 de florini pentru construirea unui gimnaziu la Oradea. Şcoala va fi patronată, până în 1773, de către ordinul catolic al iezuiţilor, funcţionând între 1722-1788 într-o clădire de lângă mănăstirea şi reşedinţa iezuiţilor. Din 1788 şi până în 1874, Arhigimnaziul şi-a avut sediul într-o clădire aparţinând episcopiei romano-catolice situată pe vatra actualului palat al primăriei[1].

În acelaşi spaţiu a funcţionat Academia de Drept întemeiată în 1780 de către împărăteasa Maria Tereza. Iniţia, Academia a funcţionat ca facultate filosofică, ulteriror adăugândui-se cursul de drept, iar prin decretul regal din 4 mai 1874 a fost transformată în facultate de drept cu durata studiilor de patru ani[2].

Din 1809 Arhigimnaziul trece sub patronajul călugărilor premonstratenşi, aici învăţând, din anul şcolar 1807-1808, 327 de elevi distribuiţi în şase clase[3].

Anul 1850 este unul semnificativ în evoluţia Arhigimnaziului deoarece numărul claselor creşte la opt ca urmare a faptului că secţia de filosofie s-a despărţit de Academia de Drept şi s-a contopit cu clasa a VII-a şi a VIII-a a Arhigimnaziului, acesta din urmă păstrându-şi caracterul de şcoală medie. Acelaşi an aduce introducerea bacalaureatului şi a limbii maghiare ca limbă de predare, alături de cea latină, şi înfiinţarea unei catedre de limba română. Aceasta din urmă a fost aprobată ca urmare a intervenţiei episcopului Vasile Baron de Erdely şi confirmată prin ordinul de mnistru nr. 11938 datat 29 ianuarie 1851. La Arhigimnaziu au predat profesori vestiţi precum arheologul Cseplo Peter, istoricul şi arheologul Romer Floris, precum şi fizicianul de faimă europeană Karoly Iren Jozsef. Acesta din urmă a contribuit la îmbunătăţirea şi realizarea unor materiale didactice, unele din aparatele concepute şi construite de el aflându-se până azi în laboratoarele şcolii. De menţionat sunt şi realizările, cu caracter de pionierat, pentru oraşul Oradea: stabilirea legăturii telegrafice, fără fir, din clădirea şcolii, între Oradea şi Sânmartin; aducerea primului aparat Rontgen în oraş; contribuţia la elaborarea proiectului pentru introducerea tramvaiului în Oradea. Memoria acestor contribuţii ale profesorului Karoly Iren Jozsef la dezvolatrea comunităţii locale s-a concretizat în anul 2005, când municipalitatea i-a acordat titlul de cetăţean de onoare, post mortem.

Catedra de limba română a fost slujită, până în 1920, de profesori de excepţie: Alexandru Roman ( membru fondator al Academiei Române), Vasile Pop Szilagyi, Iustin Popfiu, Nicolae Marcus, Iulian Popfalva, Felician Bran, Petru Popescu, Constantin Pavel, Ştefan Tăşiedan, Augustin Maghiar, Alexandru Mihuţiu[4].

Arhigimnaziul, care ocupa aripa clădirii dinspre biserică, era foarte bine dotat cu mijloace de învăţământ, mai ales pentru domeniul ştiinţelor naturale, o valoroasă colecţie de anumale împăiate se păstrează până azi în patrimoniul şcolii, şi geografiei. La începutul secolului al XX-lea aici mai predau încă 20 de profesori, membri ai ordinului călugăresc premonstratens, pe lângă cei plătiţi de stat, şi învăţau 710 elevi aparţinând tuturor naţiunilor şi confesiunilor din arealul bihorean.

În anul 1872 începe construcţia clădirii care găzduieşte azi Colegiul Naţional Mihai Eminescu. Clădirea impozantă realizată în stil eclectic are planul în forma literei E, având o latură liungă paralelă cu strada şi trei aripi perpendiculare. Gardul din faţă, din fier forjat se păstrează până azi, singurele intervenţii ulterioare fiind făcute la nivelul soclului acestuia realizat din cărămidă, azi tencuită[5]. Construcţia a fost inaugurată în anul 1874, servind de la început drept sediu pentru cele două instituţii de învăţământ amintite: Arhigimnaziul şi Academia de Drept[6]. Aceste două instituţii s-au mutat aici din vechea clădire: “De la înfiinţarea ei din 1780, localul în care funcţionase era o clădire veche ce se găsea exact pe terenul unde azi se află Palatul Primăriei din Oradea, în faţa Bisericii catolice care a fost odinioară catedrală episcopală. În 1874 s-a terminat actualul edificiu al Facultăţii, iar anul şcolar 1874-1875 s-a deschis în noul sediu al facultăţii. Inaugurarea solemnă a localului a avut loc însă ceva mai târziu, la 2 Decembrie în acel an. Ea s-a făcut de către profesorul dr. Ludovic Havanyi directorul de atunci al “Academiei”. Construcţia localului a fost ridicată pe terenul “fondului studiilor” care e un fond public. Edificarea s-a făcut din preţul obţinut din vânzarea vechiului local de către comună şi pentru rest tot cu cheltuiala “fondului studiilor”. Terenul are întinderea de peste un iugăr cadastral, anume 1879 stânjeni pătraţi, adică aproape 6800 m.p.. Totuşi terenul acesta nu e astăzi în întregime în folosinţa Facultăţii, ci o porţiune din el este întrebuinţată de ordinul Premostratenyilor, o parte clădită şi o parte virană.[7]”

În contextul restructurărilor care au intervenit la nivelul învăţământului din România Mare, în 1933-1934, Academia de Drept este mutată la Cluj-Napoca. Între 1936 – septembrie 1940, clădirea din actuala stradă Roman Ciorogariu a adăpostit Liceul Comercial de Băieţi, noua denumire a Şcolii Superioare de Comerţ, înfiinţată în 1 octombrie 1927, care în anul 1937 primeşte numele de Liceul Comercial Partenie Cosma. După 30 august 1940, în urma raptului NV Transilvaniei, la insistenţele intelectualităţii locale s-a acceptat funcţionarea în continuare a claselor liceului desfiinţat ca secţie română a Liceului Comercial Maghiar de Băieţi “Boroş Gabor”. Această situaţie se menţine până la finele anului şcolar 1940-1941, la 6 septembrie 1941, secţia română a liceului amintit desfiinţându-se deşi “ era singura şcoală comercială română din toată Ungaria[8].”

Finalul celei de-a doua conflagraţii mondiale bulversează învăţământul, clădirea fiind ocupată pentru nevoile trupelor sovietice şi române. După eliberarea NV Transilvaniei, prin dispoziţiile guvernului Petru Groya, de la 1 septembrie 1945, se restaurează învăţământul economic românesc în edificiul în care funcţionase până în 1940, respectiv “ pe strada Iosif Attila nr. 20, o clădire cu două etaje edificată între 1872-1874, cu pereţi groşi care ar mai suporta încă un etaj. Are 8 săli de învăţământ, o sală festivă mare, 2 camere pentru muzeul de fizico-chimie, 2 săli mici pentru consultaţii medicale, cooperativă, 2 locuinţe pentru oamenii de serviciu şi o pivniţă pentru lemne de foc, cu o capacitate de 10-12 vagoane[9]”.

În perioada ocupaţiei sovietice, după Al Doilea Război Mondial, între 1946-1947, aici a funcţionat Şcoala Sovietică nr. 1, frecventată de copiii familiilor de ruşi stabilite în oraş odată cu Armata Roşie.

Din 1947 şcoala primeşte denumirea de Gimnaziul de Stat pentru Băieţi nr. 1, apoi, în 1948, pe cea de Liceul Clasic Maghiar de Stat pentru Băieţi.

Anul 1959 aduce o nouă restructurare în sensul că liceul pentru băieţi se unifică, la 1 septembrie, cu Liceul de Fete “Oltea Doamna”, noua instituţie primind numele de Şcoala Medie nr. 4, apoi Liceul Realist Umanist nr. 4.

În 1977 Liceul Realist Umanist nr. 4 s-a transformat în Liceul de Filologie – Istorie, iar din 1990 în Liceul Teoretic “Mihai Eminescu” cu secţia română şi maghiară. Între 1998-2008 s-a înfiinţat linia de studii germană, consolidându-se astfel caracterul  multicultural al acestei instituţii de învăţământ

Din 1999 şcoala a primit statutul şi denumirea de Colegiul Naţional “Mihai Eminescu”. Desigur, identitatea unei şcoli nu este dată doar de ceea ce scrie pe frontispiciul său, ci ea se construieşte şi se defineşte mereu cu râvna, dăruirea, calitatea oamneilor săi, dascăli şi elevi deopotrivă. Asocierea identitară este un gest de recunoaştere, de neuitare pe care contemporanii îl fac oamenilor remarcabili din trecut. Alegerea numelui lui Mihai Eminescu, propusă de directorul de atunci al şcolii, Gilău, pentru cel mai titrat liceu de tradiţie filologică din Oradea se originează atât în locul pe care poetul îl ocupă în cadrul culturii române, în legăturile acestuia cu Oradea, prin revista Familia, a cărui fondator Iosif Vulcan a fost absolvent al şcolii, cât şi în interesul pe care l-a acordat şcolii româneşti extracarpatice atunci când a fost revizor şcolar.

Colegiul Naţional “Mihai Eminescu” şi-a construit o marcă identitară solidă ale cărei repere sunt vocaţia performanţei, atmosfera de tensiune intelectuală ce deschide porţi spre cunoaştere într-un dialog al valorilor româneşti şi europene, multiculturalismul, generozitatea, competiţia onestă, dar mai ales libertatea spiritului. Pulsul prezentului adună reuşitele unor sugestive concursuri devenite deja tradiţie, parteneriate şi programe internaţionale, publicaţii ale profesorilor şcolii, apariţii ale unor reviste, expoziţii, programe de voluntariat, toate acestea constituind o veritabilă carte de vizită pentru un învăţământ de excelenţă.

prof. Livia Cătălina Muntean

Articol publicat în revista colegiului Ritmuri eminesciene, Seria I, Anul I, Nr. 1, 2014

[1] Teodor Sabău, Şcoalele Bihorului, lucrare în manuscris, p. 2.

[2] Viorel Faur, Studenţi români la Academia de drept din Oradea (1850-1918), Crisia XVIII, 1987, p. 129-181.

[3] Arhiva Colegiului Naţional Mihai Eminescu Oradea, Dosar 55, fila 32.

[4] Arhiva Colegiului Naţional Mihai Eminescu Oradea, Dosar 55, fila 31; Teodor Sabău, op.cit., p. 4.

[5] Liviu Borcea, Memoria caselor, Editura Arca, Oradea, 2003.

[6] Aurel Tripon, Monografia – Almanah a Crişanei. Judeţul Bihor, Oradea, Tipografia Diecezană, 1936.

[7] Petre Dejeu, Instituţiile culturale din municipiul Oradea şi judeţul Bihor, Tipografia Franklin, 1937, p.266.

[8] Arhiva Colegiului Naţional Mihai Eminescu Oradea, Dosar 52, fila 3.

[9] Ibidem, fila 4.